Nu mai ai timp să asculți vorbele unui bărbat care încearcă să-ți spună că te iubește.
Nu mai ai putere să crezi în cuvinte care zboară în aer ca puful de păpădie în bătaia vântului.
Ultima oară când ai crezut nu ai rămas decât cu amintiri amare care n-au făcut decât să te îndepărteze de iubire. De iubirea pe care-o meritai.
Nu mai ai nici măcar vise în care să te vezi de mână cu cineva asemeni ție. Un om cu sufletul curat care știe să fie prezent în viața ta.
Cândva, aceste vise nu încetau să vină către tine…
Nu mai ai dorința de-a o lua de la capăt de fiecare dată când un bărbat îți spune că te vrea.
Și toate zidurile pe care le-ai clădit încet în jurul tău îți spun că ești în siguranță. Și te mândrești cu asta.
Dar nici așa nu-i bine, căci siguranța asta te obligă să rămâi numai cu tine.
Ecoul propriei tale voci nu-ți mai provoacă nicio bucurie. Sunetul propriilor tale gânduri îți este foarte cunoscut. Te-ai plictisit de el.
Ușor, ușor, îți faci curaj și-n tot acel perete care te-mpresură tu faci o ferestruică.
Prin ea începi să vezi, să speri și să dorești.
O mică fereastră prin care vrei să privești doar partea bună a celor care te înconjoară.
Numai că oamenii nu sunt perfecți. Nu ești nici tu. Nu sunt nici eu. Nu e nici el…
El, bărbatul care-ți zice acum că te iubește.
Trebuie doar să crezi că vorbele ce le auzi acum nu vor pleca din nou departe, ca puful de păpădie zburat de vânt…
Într-un ceas de toamnă târzie.
A.
Mulțumesc! Chiar am