Cum trec anii ireversibil, luând concomitent cu timpul nostru și speranța de a retrăi măcar odată momentele care ne-au părut cândva perfecte! Momentele în care nu credeam în atâtea reguli…! Clipele care ne făceau să tremurăm de emoție…!
Căci, desigur, au fost perioade când eram mult mai curajoși…! Aveam mai mult curaj să iubim, aveam mai mult tupeu să spunem ce simțim, ce dorim, ce ne poate face fericiți!
Ne înnebunește gândul că pe zi ce trece devenim tot mai mecanici, tot mai lipsiți de suflet.
Ce ne face să capitulăm astfel? Ce ne face să stăm nepăsători sub talpa imensă care ne apasă pe zi ce trece tot mai mult? De ce ne acceptăm atât de tare neputința? De ce nu ne mai iubim esența?
De ce nu ne mai iubim sinele nostru care de atâta și atâta timp ne privește din interior și așteaptă cu o răbdare eternă să ne întoarcem privirea către el, să-l adorăm? Și să realizăm c-am fost iubiți tot timpul ca o mamă care își iubește copilul, indiferent de prostiile pe care le face!
De ce ne uităm sinele? Ne îndreptăm spre lumina artificială ca un fluture atras de becul care se dovedește în cele din urmă călăul care îl topește…!
Ce primim în schimbul acestei uitări? Respectul artificial al unor persoane la fel de goale ca și noi, care nu-și pot auzi propriul strigăt de disperare și nefericire!
Poate ne dorim atât de mult să stăm în preajma altor ființe asemenea nouă pentru că ne este frică să stăm cu noi…! Ne este frică să privim în interior. De altfel, ce am putea vedea? Doar minciună, ură și îngrijorare și… multă goliciune!
Anii trec, iar din când în când, ne aducem aminte că este ceva în interiorul nostru care nu ne va abandona niciodată…! Și atunci plângem pentru faptul că nu ne-am putut iubi așa cum ar fi trebuit…!
Plângem pentru eșecurile noastre, pentru tristețile noastre, pentru toate neîmplinirile pe care viața ni le oferă, dar nu pentru a ne face nefericiți, ci pentru a ne purifica. Plângem pentru faptul că, deși am fost iubiți zi și noapte necondiționat, noi nu am putut iubi la fel de intens.
Plângem de rușine…!
Dar câteva minute mai târziu, ne revenim! Gândurile ni se îndreaptă către acea carieră strălucitoare care ni se promite, către acea casă cât mai mare și mai frumoasă care, probabil, ne va face puțin să uităm de faptul că iar am eșuat!
Iar mărimea și luxul casei, cresc direct proporțional cu gradul nostru de nefericire…! Obiecte neînsuflețite ce le preferăm în locul unor momente trăite!
Exact ca un fluture care se îndreaptă către lumină….!
A.
Cat de adevarat! Frumos spus
Super articol!
Si parerea mea e ca asa se intampla cand asculti prea mult de familie, prieteni si vecini :) )))
Am invatat sa nu mai am incredere in nimeni si sa ma bazez pe ceea ce imi spune inima si sufletul.
Plus de asta singura constanta in Univers e schimbarea, corect? Si asa se naste progresul si asa mai departe..
Să ne iubim cu prietenie , nu cu pasiune pe noi și pe cei pe care-i întâlnim . Să învățăm cât mai devreme că nu ne putem despărți trupul de suflet. Să ne împăcăm Eul cu egoul …. E greu , e ușor ? ….. Să ne bucurăm de lumină fără să atingem flacăra….
Fluturași in stomac, emoții pierdute…….? Un fluture trăiește doar o zi…… Of ! Ce dor imi e….. ?.