S-a scurs o perioada respectabila (aproape 20 de ani), de cand am pasit ultima oara in clasa ce mi-a fost adapost in perioada cand asimilam hulpav informatiile din scoala generala.
Nu puteam face nota discordanta si m-am hotarat sa particip la o intrunire organizata de cativa fosti colegi, activi in ceea ce priveste contactarea copiilor (adica noi), ce au fost candva elevi.
O senzatie ciudata ce nu poate fi descrisa in cuvinte a fost aceasta revedere. Un soc emotional ce te face sa intelegi intr-un mod destul de dur ca suntem trecatori. Fara menajamente, fara dulcegarii, fara nicio pregatire prealabila. O privire in ochii copiilor de altadata, te face sa intelegi ca acolo nu mai exista decat maturitate si grija zilei de maine.
Copii ce au venit de mana cu proprii lor copii. Asta da imagine! Cand au trecut toti anii?
Ne-am adunat intr-o clasa si am luat cuvantul fiecare in parte. Cate am fi vrut sa ne spunem… Atata timp petrecut in lupta cu viata, iar noi aveam de spus doar cateva cuvinte ce aveau menirea sa exprime cat mai bine cum ne-am petrecut ultimii douazeci de ani. Frazele se rezumau sec la scoala,casatorie, munca si copii.
Asemenea parintilor nostri.. Asemenea parintilor parintilor nostri. Nimic nou. Acelasi drum trasat de altii.
Personalitatea noastra, a fiecaruia, a ramas la fel. De fapt, trasaturile de caracter, erau subliniate cu si mai multa verva. Cei care erau niste copii voiosi, acum debordau de bucurie. Cei care erau niste copii retrasi si timizi, acum isi fereau cu grija privirea de ceilalti. Cei ce reuseau sa ne impresioneze cu inteligenta unui copil, acum ne fascinau cu agerimea unei minti mature, erudite.
Unii din ei, plecati in tari indepartate, in cautarea propriului destin, au comunicat cu noi prin intermediul unei scrisori. O scrisoare de regret pentru faptul ca nu au reusit sa stea in mijlocul nostru. Nu ca nu si-ar fi dorit. Nu au avut de ales. Impresionant!
Atat! Nimic mai mult. Vieti simple, destine anticipate. Nu a reusit nimeni sa escaladeze munti. Nu a reusit nimeni sa inventeze nemaivazutul. Nu a reusit niciunul dintre noi sa iasa din cutie!
Ne alegem oare singuri drumul? Unii spun ca liberul nostru arbitru este asemenea unui cal legat intr-un mod iscusit cu o funie de un gard. Eu nu cred asta. Este posibil sa ramana doar libertatea de a putea privi in departare, spre un orizont ce nu ne este ingaduim sa il cunoastem?
Vom vedea peste inca zece ani!
Al vostru,
A.
www.desprerealitate.ro – „EMOTII… SI ATAT!”
sper sa ne revedem mai devreme de 10 ani,anul viitor se implinesc 20 de ani sau daca e prea devreme putem astepta 25.
DE CE SUNTEM IN CAUTAREA NEMAIVAZUTULUI CAND INPLINIREA SI CELE MAI MARI SADISFACTII LE IEI DIN LUCRURILE SIPLE ,DIN PRIVIREA UNUI COPIL,DIN RASARITUL SOARELUI DIN A DORMI PANA LA MIEAZUL ZILEI DUMINICA SAU DIN MUSTATILE CELUI MAI BUN PRIETEN AL OMULUI….
Mi-e teama ca ai multa dreptate aici!
A.
SI CHIAR CREZI CA NIMENI NU REUSESTE SA ESCALADEZE MUNTI?!!! AICI TE INSELI…..AM URCAT PE CEI MAI INALTI MUNTI AI ROMANIEI!!!! SI AM REUSIT ….
Atunci, te-ai depasit demult. Mi-am dat seama dupa scrisoarea aceea. Foarte multa emotie exprimata in cuvinte.
Sper sa te revad!
A.
Frumoase cuvinte pentru o realitate trista, dar adevarata…Viata ne-a purtat pe cai obisnuite pentru unii, mai deosebite pentru altii, dar fiecare dintre noi a incercat sa se implineasca prin ceva: copii, familie, slujba. Trebuie sa invatam sa ne bucuram de noi, de ceea ce avem si sa ne dorim mai mult pentru ca se poate!
Sunt sigur ca vom creste mult mai mult. Fiecare din noi.
A.
anii frumosi trec repede