Am început să mă gândesc
Cu ură la iubire!
Am început chiar să detest
Demult a mea menire.
Am început să nu mai sper
Nimic din ce-mi doresc.
Am înțeles că sunt jucat
La zaruri…Nu-i firesc!
Am început să fiu gelos
Pe cei ce-ți sunt aproape.
Aș trece eu în locul lor,
Dar știu că nu se poate!
Am început să-‘mbătrânesc
Cu gândul dus în zare.
Și nu mai vreau să mă trezesc
Din scumpa mea visare…
Am început să m-amăgesc
C-o să mă-ntorc în vreme.
O voce-mi spune doar să stau…
Să-ncerc să scriu poeme.
Mă uit în sus și ce să vezi?
Un cer atât de-albastru…
Ca un nătâng eu stau și plâng
Și nu-nțeleg de ce nu știu
Să râd, să cânt și să alung
Un gând atât de aspru!
A.
-am regadit in aceste randuri acum.Daca trecem prin starea aceasta inseamna ca aveam nevoie de aceasta experienta. De ce?!Oare iubirea este mult mai mult decat asteptarile noastre si decat am daruit?! Deci alegem DRAGOSTEA/viata/adevarul/energia/divinul din noi si traim in armonie cu intreg Universul/Creatia ca parte a micului nostru infinit creator asemeni lui Dumnezeu MARE infinit
Trist!?????Sa iubim!!!
Cat de tare strigă sufletul tau. Chiar nu il auzi?
Bine ai venit in lumea reala a barbatilor,?
Nu ai cum sa nu atingi corzile sensibile din oamenii…oameni! Foerte frumos☺!
Pentru tot ceea ce ești, pentru toate darurile sufletului tau cât pământul de mare, pentru…inima ta nepamanteana și…..infit mai mult, mă Înclin, Adrian Cutinov!
Va multumesc! Cu respect, A.