Capricii de femeie...

O privea aşa cum priveşte un inginer cel mai fin mecanism pe care l-a cunoscut vreodată. Cu o fascinaţie debordantă în ceea ce priveşte perfecţiunea angrenajului.

Şi-ar fi dorit să o desfacă în mii de bucăţele şi apoi să le unească din nou, doar pentru a vedea ce mister poate ţine laolaltă atâta frumuseţe.

Nu-şi găsea cuvintele pentru a-i spune cât de mult o doreşte, câte sacrificii ar fi în stare să facă pentru ea şi la câte lucruri ar putea să renunţe doar pentru a-i fi alături.

Femeia ştia că este dorită, dar nu şi-ar fi putut da seama niciodată cât de mult…

Îl tachina, îl enerva, îi întorcea vorbele dintr-un joc feminin în care ea aflase că se poate specializa tot mai mult, alături de el, căci el îi permitea.

Bărbatul accepta toate lucrurile astea şi nu păreau să-l deranjeze. Le adora chiar, dar nu mai mult decât adora prezenţa ei care-i făcea glasul să dispară. O privea doar…De parcă ar fi vrut să comunice cu ochii. Şi în acele momente, ochii lui chiar îi spuneau ei cuvinte ce nu ar putea fi rostite niciodată.

Femeia nu-i împărtăşea iubirea. Din contră, simţindu-se atât de adorată şi de măgulită, ea nu-şi dezvolta decât capricii…multe şi complexe…

Aceste capricii s-au transformat în scurt timp în mofturi care au făcut-o să nu mai distingă realitatea. Pentru ea, era normal să nu poată înţelege câtă dragoste îi purta acest bărbat.

După ce a reuşit să se desprindă de mrejele ei, el a plecat departe. Avea atâta dragoste de oferit, încât era împotriva firii să o ţină doar pentru sine…

În definitiv, a încercat ani de zile să o convingă pe femeie de calitatea sentimentelor lui.

Într-o zi, el a realizat că până şi cel mai dezgustător bărbat merită mult mai mult…!

A lăsat în faţa uşii ei un boboc de trandafir şi un bilet gol.

Ar fi vrut să scrie atât de multe, dar femeia nu ar fi înţeles nicicum sentimentele din spatele cuvintelor.

Tocmai acesta a fost şi motivul pentru care el a ales să plece…