Ce ma inspira cu adevarat?

De multe ori sunt intrebat cine sau ce ma inspira sa scriu. Oamenii, care ma intreaba asta, nu realizeaza ca sursa inspiratiei mele sunt chiar ei. Cu caracterele lor diferite, cu visele lor neimplinite si mai putin implinite. Nu pentru ca nu li s-ar putea putea implini, dar nu mai au incredere in ei si in puterea lor de a construi ceva incepand de la zero. Nu mai stiu ce vor. Nu mai au credinta in ei, nu neaparat intr-o forma de constiinta superioara.

Ma inspira oamenii fara coloana vertebrala care se aciueaza pe langa alti nefericiti cu nume sonore, pentru a fi protejati de umbra numelui acestora din urma.

Ma inspira unii dintre prietenii cu care am copilarit. Dar nu ca mi-au fost alaturi atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ei, ci ca au inceput sa se indeparteze de mine de cate ori am incercat sa fac ceva. Numai in acele momente, cand am avut curajul sa fac ceva, au inceput sa imi sublinieze defectele. Asta poate datorita faptului ca ei nu au avut curajul sa faca nimic si li se parea imposibil ca cineva, de langa ei, sa se incumete sa iasa din sablon.

Ma inspira oamenii fara speranta care nu mai au in privire decat mahnire.

Ma inspira oamenii care s-au trezit dintr-odata cu bani, dar nu si-au depasit si nu-si vor depasi vreodata conditia.

Ma inspira oamenii inteligenti cu caractere puternice care din pacate sunt tot mai putini.

Ma inspira unele femei care stau cuminti in masini luxoase in dreapta iubitilor, privind pe geam cu disperare spre o libertate si o independenta  pe care nu o vor cunoaste niciodata, asteptand cuminti sa ajunga acolo unde proprietarul libertatii si independentei lor doreste sa ajunga.

Ma inspira femeile tinere care se plimba tantose la bratul barbatilor trecuti de prima tinerete. Ma inspira privirea lor care se indreapta hulpav spre cate un tanar frumos si puternic, care ar putea si s-ar pricepe sa le stranga in brate cu adevarat.

Ma inspira barbatii care intorc privirea plini de dorinta dupa cate o tanara frumoasa, fara sa realizeze ca multi dintre ei nu vor fi niciodata observati de catre ea.

Ma inspira perechile de indragostiti care se tin atat de strans de mana, incat nu poti stii unde se termina mana unuia si incepe mana celuilalt.

Ma inspira perechile de indragostiti care se saruta patimas in vazul lumii. Ma inspira batranii frustrati care privesc dezabrobator aceasta scena.

Ma inspira oamenii care nu stiu ce vor de la viata si asteapta sa vada ce vor altii de la ei.

Ma inspira batranii nevoiasi care cersesc cu lacrimi in ochi o bucata de paine, fara sa aiba curajul sa ne spuna ca foamea este doar una dintre multele lor suferinte. Ma inspira tinerii care ii privesc si nu inteleg nimic din asta.

Ma inspira femeile care isi plimba cu mandrie posetele cumparate cu sume de bani care ar putea asigura o lunga perioada de timp o mancare calda suferinzilor mai sus amintiti. La urma urmei, este o poseta, care nu le poate face mai feminine.

Ma inspira  femeile care isi boteaza copiii cu cate un nume care este la moda.

Ma inspira imbracamintea tinerilor ce le pune in valoarea caracterul liber si rebel.

Ma inspira tinerii care se grabesc sa vada marea atunci cand inmuguresc copacii.

Ma inspira artistii care canta la colt de strada si care transmit atata emotie, incat cei care canta pe mari scene nu ar putea-o transmite vreodata.

Ma inspira cuplurile plictisite care nu vor sa faca nimic pentru a schimba armonia dintre ei.

Ma inspira oamenii puternici care sunt stapani pe destinul lor.

Ma inspira privirea impenetrabila a unei femei frumoase.

Ma inspira oamenii care se lauda ca au fost o saptamana in tari straine si nu au tinut cont de bani, dupa ce au muncit un an intreg cate zece ore pe zi, fara sa mai stie macar ce culoare au ochii persoanei iubite.

Ma inspira oamenii care nu mai stiu sa scrie corect in limba materna. Ma inspira oamenii care nu au avut incredere in mine cand m-am apucat sa scriu…

Ma inspira sunetul unui pian care povesteste prin glasul clapelor perfect acordate, extrem de multe lucruri despre viata si DESPRE REALITATE!

 

A.

Cuvinte pentru femei scrise de un bărbat

Un comentariu la „Ce ma inspira cu adevarat?”

  1. …despre realitatea mea …despre moarte clinica si copii mofturosi…

    Ziua de 29.07.2012. Referendum.Caldura, mare, boicot, premierul ungar si alte nimicuri.

    Merg la vot. La ora 17 numai eu, sotia si cativa Cetateni Octogenari dar cu spiritul civic nealterat.
    In rest …nimic…nimeni…parca sunt un cosmar…
    Suntem 40 si ceva % din nimenii care au exercitat un vot, care au vorbit, dar care nu s-au auzit.
    Ma intreb…daca sunt un cadavru sau sunt anesteziat…cum traiesc?… Ratiunea mea imi spune ca daca nu vreau ceva, ma doare ceva, nu ma simt confortabil, am reflexe sau ratiune primara pentru a obtine acel lucru, a opri durerea, a ma simti confortabil.

    Trec peste faptul fiecare – simpatizant al PDL si al lui Basescu Traian – are dreptul legitim de a nu veni la vot ca urmare a cristalizarii unei constinte care a impus sau a considerat ca cel mai bine este sa nu se prezinte, insa nu pot sa trec peste milioanele de oameni care nu au o apartenenta la vreun partid politic care au ales sa stea acasa din comoditate, in izolare si refractare fata de sistemul politic si nu numai.

    Acest tip de personalitate reprezinta poate ce este mai rau in fibra noasta de romani.

    – paranteza – citind divese carti despre revolutie si nu neaparat numai in acest context poti vedea destul de usor ca multi romani sunt urati chiar hidosi, fricosi, iresponsabili, incredibil de prosti…si ma intrebam cum a putut poporul asta sa rabde atat comunismul…?! chiar suntem dependenti de un personaj mesianic care sa ne ridice?… avem sau nu constiinta civica…?…Chiar nu ne putem croi un drum singuri?… suntem ologi…nu putem merge singuri?…trebuie sa fim asistati la orice pas?…sa fi fost generatia de tineri morti la revolutie singura care putea face ceva, trezi in noi impulsul de a trai, de a ne comporta ca oameni?

    Acesti romani absenti NEMOTIVAT…bugetari, privati…traiesc rau…sunt stresati…traiesc intr-un timp urat…dar sunt anesteziati, nu raspund la stimuli…morti clinic.

    Solutie.
    Ca sa o ducem cu totii mai bine trebuie sa avem o constinta publica. Trebuie sa spunem ca ne doare, trebuie sa spunem ca nu ne place, si asta oride cate ori se intampla orice. Aproape ca un copil mofturos, asta inseamna constiinta civica. Cum ar fi sa se intample asta, la fiecare abuz, gainarie, mizerie, lovitura aplicata poporului asta lumea s-ar manifesta?.
    Am reinvia…si poate atunci oricare personaj politic sau de orice alta natura nu ar mai avea tupeul de a ne sfida!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Shopping Cart