Sunt momente în care viața ne pare fragilă și efemeră. Asemănătoare cu un balon de săpun. Și facem tot posibilul să-l ținem cât mai mult în aer, căci jos nu ar fi altceva decât un capăt de drum…
Pentru unii acest balon delicat plutește fără nicio intervenție din partea lor. Ei se bucură să-l vadă tot timpul cum dansează în aer. Și nu depun niciun pic de efort pentru acest lucru. Se pare că cineva îi iubește și îi ajută…
Pentru alții acest balon este menținut cu greu la înălțime. El tinde mereu să coboare de parcă o gură invizibilă suflă de undeva de deasupra lui. O gură meschină care-l obligă să coboare…să ia contact cu solul. Acolo unde nu se mai poate face nimic.
Pendulăm mereu între fascinația de a privi acest balon cum plutește deasupra noastră și durerea de a-l vedea coborând. Uneori atât de încet de parcă ar vrea să ne arate cât suntem de trecători.
Iar în toată această oscilație între agonie și extaz, ce suntem noi?
Nimic mai mult decât niște simpli privitori…
A.
