Lucrurile de calitate au nevoie de timp pentru a fi șlefuite până vor deveni perfecte.
Oamenii de valoare au nevoie de mii de ore de studiu și de muncă pentru a se autodepăși. Pentru a deveni ființe extraordinare.
Paradoxal este că tocmai acest element ne lipsește din ce în ce mai mult: timpul.
Dați-mi voie să reformulez. De fapt nu ne lipsește. Nu mai suntem noi dispuși să investim timp. Nici pentru a da naștere lucrurilor de calitate și nici pentru a ne bucura de prezența unor oameni de valoare.
Dacă un text are mai mult de 20 de rânduri nu ne mai obosim să-l citim…
Dacă partenerul ți-a greșit o singură dată îți faci bagajul și pleci. Sau îi faci lui bagajul dacă imobilul este al tău. Trebuie să-și bage bine în cap cine impune tonul în relație… Cine mai are timp să ierte? Iertarea însăși a devenit un termen arhaic.
Și când te gândești că înainte până și un frigider ținea 25 de ani…
Dacă vrem să ascultăm un pianist trebuie să așteptăm măcar zece ani până când acesta va ajunge la prima treaptă de măiestrie. “Artiștii” de laptop sunt mult mai la îndemână. Ei învață repede.
Noi, bărbații, nu mai știm să facem curte femeilor, dar nici lor se pare că nu le mai pasă de asta. Altfel noi ne-am fi adaptat, căci fără ele nu am putea trăi…
Oare ce vom lăsa în urma noastră? Trebuie să lăsăm măcar o idee.
O experiență.
O speranță…
Noi am primit atât de multe încât am avut impresia că totul ni se cuvine. Și am dat cu piciorul!
Dacă nu vom fi dispuși să investim din nou propriul nostru timp pentru a clădi lucruri de calitate și oameni de valoare ne vom pierde direcția. Și odată cu ea și identitatea.
Un pericol mai mare decât acesta nu cred să existe.
A.
Felicitari pentru tot ceea ce faci! :D
felicitari!
Simțurile noastre sunt bombardate încontinuu de senzații și un șuvoi necontenit de informații se prăvale peste noi. Abia mai ai timp să reacționezi ca să nu devii irelevant, darămite să mai cugeți la ce și cum. Concurența e acerbă și orele fug în draci. Suntem super-ocupați până acolo încât ni s-au tocit capacitățile cognitive și am capitulat. ”Cogito, ergo sum!”, a devenit ”Cînd să mai cuget? Nu vezi că nu-mi ajunge vremea de nimic? Las că știm noi!”.
Inconștient, am îmbrațișat cercul vicios. Suntem viscerali pentru că nu mai putem fi raționali și atunci devenim și mai viscerali.
Cum să mai ai răbdare în condițiile astea?
Și ca ultim reflex defensiv devenim răi. Răi cu câte cineva care ne mai trage de mânecă amintindu-ne că mai există și frumos și plăcere și senzualitate…
Lasă-ne, tataie, c-avem trebă!
eu chiar nu mai am timp de nimic. Obisnuiam sa alerg de 3-4 ori pe saptamana , acum daca mai reusesc sa ies la o alergare de doua ori pe saptamana ma declar multumit. Parca aveam mai mult timp cand eram copil sau cine stie o fi doar o impresie ca aia ca toate erau mai bune inainte…