Și n-a rămas decât o urmă
Din umbra ta, din lipsa mea
Și tot ce-am vrut să se înalțe
Din vata sufletelor noastre…
Ce albă nu prea mai era
Ne-am însoțit unul pe altul
Printr-un desiș de spini și flori
Și nu ne mai păsa de lume…
Nu ne păsa de trecători.
Cândva, doar ne țineam de mână
Și lumea nu ne încăpea
În ochi o strălucire-adâncă
Ne însoțea, ne urmărea…!
Un simplu vers neterminat
A fost a noastră legătură
Și crezi că noi vom ști vreodată
Ce vers urma?…Ce rimă dulce sau amară?
Noi nu vom ști nici ce măsură!
Am fost doi scriitori prieteni,
Ce nu aveam decât o pană…
Noi nu aveam decât o călimară
Pe care din greșeală am vărsat-o.
Ce versuri am putea așterne mai departe,
Acum, când am rămas fără cerneală?
Aș încerca din răsputeri să le țin minte,
Dar nu mai crezi în ținerea de minte…!
A.
