Un biet orfan plângea cu jale
Și-și blestema destinul crunt.
Era copil, dar se simțea cărunt,
Căci el purta un suflet îmbrăcat în zale.
Și tot spunea mereu c-o să-și găsească locul…
Știa că-s vorbe goale!
Un an trecuse, chiar mai bine
De când l-au părăsit ai lui.
Dar să te plângi nici nu ai cui
Căci moartea-și ia ce-i aparține!
La rând au fost ai săi părinți acum…
Blesteamă, dar pe cine?
Și ochii lui cer ajutor
La oameni, la văzduh, chiar și la soare
Dar astăzi cine are timp ca să-l asculte oare?
Oh, biet copil! Deloc biruitor,
Dorește doar să fugă din această lume…
S-ar face cu plăcere dezertor!
Umblând pribeag pe străzi pustii și reci
A încetat demult să stea cu mâna-ntinsă.
Cerea cândva doar pâine, dar cu o voce stinsă
A înțeles că n’are rost să stai și să petreci
Mult timp cu cei ce cred că-s mai săraci ca tine…
O singură putere încă-ți aparține:
Poți doar să pleci!
A.
